la vida es muy corta, chicos

despre viață și alegeri

„Viața e foarte scurtă, oameni”, a spus doamna care ne cânta într-un local din Buenos Aires, ceva amestecat între restaurant și cămin cultural, cu mult roz pe pereți și prea multă lumină. Dar cu tango. A cântat despre alegeri în viață, despărțiri, inimi frânte și dragoste în apusul vieții și mai ales despre melancolia asta din care pare să trăiască Argentina.

Când dansau tango, cuplul de oameni trecuți de 60 de ani, dansau cu știința că totul e trecător, că viața trece peste noi pe cât de repede spunea doamna și tot ce rămâne e să ne agățăm unul de altul, atâta timp cât putem. Și de o lume din care încercăm să înțelegem cât putem cum să o facem să nu-și piardă umanitatea.

De la hotelul de unde stăteam, în dreapta vedeam o zonă în care știam că nu poți călca fără să te expui unor riscuri mari de violență, jaf, agresiuni de tot felul. În stânga erau clădiri de sticlă, înalte, sedii de corporații și viață bună, sigură. Două lumi în aceeași privire, ambele sub semnul unui stat care eșuează să își ajute cetățenii, iar peste ambele se lăsa o ceață a melancoliei.

În Buenos Aires m-am pierdut privind oameni în cafenele, restaurante, librării, captivi în câte o carte, un ziar, de cele mai multe ori ceva tipărit în care se ascundeau, pe fundal de muzică discretă argentiniană sau jazz. Mă întrebam cum își găsește liniștea femeia din cafenea care se încăpățâna să citească înconjurată de turiști gălăgioși, cu un ceai în față și cu cămașa cu fundă desfăcută neglijent. Sau domnul care stătea seara la o masă cu un ziar mare, o cafea și o rămășiță de empanada făcută pe fugă într-o pizzerie banală.

Am văzut foarte puține căști pe urechile oamenilor, dar foarte multe ziare și cărți. Am recunoscut instant în ochii lor zbaterea pe care o ai într-o relație complicată, cel mai probabil toxică, cu țara ta. M-am trezit teleportată uneori într-un univers alternativ al anilor 90 din România, dar diferit. Cu bișnițari și haine negre, mașini vechi și sentimentul ăla că speranța s-a terminat și suntem pe un teritoriu necunoscut.

Argentina are un romantism incredibil, pe care nu l-am mai găsit în alte locuri. Un romantism conștient, matur, al cuiva care știe că lumea se schimbă repede și nu neapărat în bine uneori, iar tot ce ne ține împreună e umanitatea noastră comună, atâta timp cât o păstrăm.

În Buenos Aires m-am gândit mult la alegeri în viață, mai ales că atât noi, cât și ei aveam niste zile de alegeri, noi prezidențiale, ei locale, ambele în weekend. Așa că m-am gândit la ce putem face mai bine sau mai rău, la cum se vede lumea noastră mică din România de acolo, unde orice vânzător cu care am discutat, știa de țara noastră. Cum se vede universul nostru dintr-un loc unde civilizația, cultura, istoria coexistă cu violența încă, cu sărăcia dată de corupție și guvernanți incapabili. Și mi-am reamintit pentru a nu știu câta oară, cât de norocoși suntem, în ciuda tuturor problemelor pe care le avem și ale celor și mai mari care vor veni. Norocoși că ne-am născut într-un loc bun, totuși, pe care avem datoria să îl păstrăm, cu câte un gest de umanitate în fiecare zi.

Am mai învățat acolo și cum te duce viața în tot felul de locuri, uneori o alegere proastă într-o seară de weekend îți poate da viața peste cap, alteori decizia de a face ce consideri corect față de toți cei dragi ție, te poate salva. Avem și noi, și ei un weekend de alegeri. Noi prezidențiale, ei, locale. Am redescoperit în Argentina capacitatea de a trăi în același timp cu melancolie, dezamăgire, dar și speranță și bucuria de a trăi. Și cu alegerile pe care le faci.

¿Entiendes, rubia? Veo que entiendes.(Înțelegi, blondo? Văd că înțelegi ce zic) - mi-a spus doamna care vorbea doar spaniola cu parfum de italiană a argentinienilor și care m-a învățat prin dansul și cântecul ei mai multe despre viață decât multe alte experiențe.